Articol de Costin Ștucan - Publicat marti, 05 iulie 2022 14:42 / Actualizat marti, 05 iulie 2022 15:48
Doru Dumitrescu (24 de ani) a fost coleg de generație cu Florinel Coman și Ianis Hagi. Retras în 2021, fostul mijlocaș a vorbit în premieră despre cauzele care l-au determinat să renunțe la fotbal, dar și despre modul în care sunt tratați fotbaliștii chiar la cluburile importante din România
În 2017, Viitorul câștiga titlul de campioană după un final de sezon tensionat, în care termina peste FCSB și Dinamo. În play-off, Hagi a folosit un jucător de 19 ani neîmpliniți, un mijlocaș central înalt, tehnic, care se anunța un nou mare talent al fotbalului românesc. Doru Dumitrescu a jucat în patru meciuri din acel play-off și a luat medalia de campion.
Viitorul său se anunța promițător, însă după numai un an și jumătate fotbalist suferea o accidentare serioasă. Au urmat recidiva, o operație fără succes, apoi alta și alta. După patru intervenții chirurgicale și aproape trei ani de pauză, Dumitrescu s-a retras anul trecut. În direct la GSP Live, jucătorul crescut de Raț și Hagi și-a povestit scurta carieră, cu momentele ei de glorie, dar și cu cele de abis.
31 de meciuriși un gol are Doru Dumitrescu în cariera de seniori, pentru Viitorul și U Cluj
- Ce faci, Doru, cum e viața ta?
- E greu după retragere. Cred că e cel mai greu moment pentru un fotbalist. Am reușit să trec oarecum peste, dar tot mi-e foarte greu, tot mi-e gândul acolo. Am avut un an greu, dar am avut noroc că am avut familia alături. Acum, fac un curs de IT.
- Te-ai lăsat în aprilie 2021. Nu aveai niciun plan atunci.
- Da. Eram încă sub contract cu Viitorul, mai aveam un an. Nu pot să le reproșez mare lucru pe partea de recuperare, m-au ajutat, dar am ales de comun acord să reziliem. Nu mai puteam să joc. Am fost la mulți doctori, nu-mi mai dădeau șanse, nu mai voiau să mă opereze. Cei de la Academie mi-au oferit un post acolo, ceva, team-manager la juniori sau să încep ușor ușor să lucrez cu copiii, dar nu am acceptat.
E greu în antrenorat să faci o carieră. Trebuie să pleci de foarte de jos și durează mult. Da, e exemplu Nagelsmann, care a pornit de tânăr, dar sunt și alte sute de mii de exemple care n-au reușit
- Doru Dumitrescu, campion în 2017
- De ce?
- Colegii mei încă erau acolo, ei erau bine. Normal, mă bucur pentru ei, dar am fi fost în același oraș, împărțeam cam aceleași locuri, iar ei erau într-un moment bun al carierei în timp ce eu…Mi-ar fi făcut rău. Așa că m-am gândit să încerc altceva. Am ales alt drum.
Doru Dumitrescu, la GSP Live: „Au fost nopți grele, plângeam. Am avut o depresie”
- Ai spus că ai avut un an greu. Povestește-mi prin ce ai trecut…
- Nu am fost la un specialist, dar cred că am avut o mică depresie. Nu făceam absolut nimic, stăteam doar în pat. Mai ieșeam afară cu prietenii, dar orice gând mă ducea acolo. Au fost nopți grele, plângeam. Acum sunt mai bine, mi-a fost familia alături.
- De ce nu ai vrut să mergi la psiholog?
- Familia m-a sfătuit, dar nu am vrut. Nu știu să-ți spun de ce. Da, e percepția că e o rușine să mergi la psiholog, dar nu am asta. Am ales să trec singur peste. Nici familia nu a pus presiune pe mine să fac altceva, au gestionat bine momentul. Mă vedeau că îmi e greu. Acum, m-am apucat de altceva, să vedem dacă îmi place…
- Cursul de IT, nu?
- Da. Sora mea lucrează în IT și mi-a zis: “Nu știi să faci altceva, trebuie să începi de undeva”. Am avut noroc și că mama a ținut să fac școala serios până în clasa a opta. Mă trezeam la 5 dimineața să învăț pentru școală. S-a ținut de mine până la un moment dat, când a început fotbalul mai serios. Atunci, și-a dat seama că nu prea mai ascultam, nu mă mai concentram în ambele părți. Dar eram în grupul celor care se descurcau la școală. Am luat Bacul, o să iau licența în sport la Constanța. Nu mă văd însă profesor de sport.
- Ce poți face în IT?
- Software testing. Testez produse, aplicații web. Nu am terminat cursul, în septembrie am ultimul examen, apoi încep să-mi caut de lucru. Probabil, un post de junior într-o multinațională, undeva. Am ales asta pentru că pot să progresez, fac și cursul ăsta. Dacă mă duceam să mă angajez direct probabil că aș câștigat niște bani, dar aș fi rămas cumva pe loc.
-Îți place?
- Nu știu dacă mă atrage. Ce am făcut la cursuri nu m-a atras foarte mult, sunt chestii foarte tehnice. Dar am gândit practic. E o meserie de viitor. Am văzut-o pe soră-mea că îi e bine și am zis să mă iau după ea.
Sunt plecat de la țară, din Ghimpețeni, lângă Slatina. Mi-a fost greu să mă integrez la academie. În primii doi ani plângeam. De la 8 la 10 seara aveam program de telefoane. Plângeam cu mama la telefon.
- Doru Dumitrescu, campion în Liga 1 în 2017
„Banii strânși s-au dus imediat”
- Cu banii cum te descurci?
- Greu. A fost o perioadă grea. Am avut niște bani strânși, dar s-au dus. Am avut un salariu decent pentru România, mi-era foarte bine, nu aveam mari responsabilități la 18-19 ani. Acum îmi e greu. Nu mai produc nimic, iar banii se duc imediat când nu muncești.
- Te întorc în ziua primei accidentări…
- Eram împrumutat la U Cluj, jucam meci de meci, începusem să mă integrez. Eu sunt puțin mai timid. La Viitorul, presiunea era pusă de Hagi, de patron, la Cluj era pusă de suporteri și era mult mai dificil. Eram pe cont propriu, nu mai eram copilul Academiei. Aveam o perioadă bună când m-am accidentat. Țin minte că am făcut RMN-ul pe 8 noiembrie, mi-au dat verdictul că am ruptură de ligamente încrucișate și când am ieșit din clinică am primit pe Whatsapp convocarea la naționala U-21. Era prima convocare a lui Rădoi. Mi-a căzut foarte rău.
- Cum s-a întâmplat accidentarea?
- Era o minge la semiînălțime, aveam un fundaș în spate și, când am sărit să o protejez, el a intrat în mine și m-a dezechilibrat puțin. Am aterizat pe piciorul stâng, s-a auzit groaznic cum a pocnit. Durere foarte mare, s-a umflat imediat, mi-am dat seama că e ceva foarte grav. Am izbucnit în plâns. M-am dus la vestiar, nu mai puteam face nimic.
Corpul meu a reacționat urât. Mi s-a umflat rău piciorul. Sunt alți jucători care, după ruptură, aleargă la două zile pentru că genunchiul e susținut de musculatură. Eu nu mai puteam face nimic
- Doru Dumitrescu, campion în 2017
Viitorul i-a interzis recuperarea cu specialistul Kurti
- O accidentare la ligamente nu e un capăt de țară. Mulți fotbaliști au o carieră importantă după. Cum a fost la tine?
- Era noiembrie, m-am operat la București. U Cluj a plătit operația, apoi urma recuperarea. Aici a fost puțin rău. Cei de la U Cluj mi-au dat pentru recuperare doar banii primiți de la asigurarea obligatorie. O sumă mică, 3.000 de lei. Eu am ales să vin la București, să fac recuperarea cu Ovidiu Kurti de la FCSB. Auzisem că e ok, dar nu-mi ajungeau banii. Am vorbit să-mi plătesc eu dacă nu mă susțineau, dar atunci m-a sunat domnul Iașko (n.r. - Zoltan Iașko, directorul sportiv de la Viitorul) și mi-a zis: “Ești jucătorul lui U, nu poți să stai la București să faci de capul tău. Trebuie să te întorci la Cluj”.
- Interesul lor era totuși să te recuperezi cu cei mai buni specialiști…
- Da, nu știu. A fost puțin ciudat. Aș fi simțit nevoia de mai mult sprijin. M-au trimis înapoi la Cluj, la recuperare. Dar nu era la fel. Munceam, dar cred că era mai bine la Kurti. După 5-6 luni, am început alergările, iar după două săptămâni am făcut recidivă. La o schimbare de direcție am pus piciorul în pământ și, când să plec, n-am mai putut. Mi-a trosnit, ruptură, același genunchi. Am luat-o de la capăt. M-am operat la București, la doctorul Gabriel Dinu de la spitalul Monza.
- Cine l-a recomandat?
- Lucra cu cei de la Viitorul, opera pe toată lumea de la club care avea probleme. M-am operat, am început recuperarea la București, la spitalul unde m-am operat. Viitorul a plătit acum tot. Am făcut totul ca la carte, știu că aveam același program de recuperare cu Căpușă. Ne-am accidentat cam în același timp. El și-a revenit, dar la mine au fost probleme.
Când m-am întors la Viitorul, în ianuarie 2020 mi-au zis că nu se bazează pe mine. Aveam ofertă să merg împrumut la Farul, îmi convenea, eram aproape înțeleși. Doar că la antrenamentele cu echipa a doua, am călcat strâmb și nu știu ce s-a întâmplat. Mă durea foarte tare. O lună am făcut naveta la București, doctorul Dinu mi-a zis că nu se vede nimic pe RMN.
- Și ce ai făcut?
- Făceam injecții în genunchi în fiecare săptămână, dar la antrenamente nu puteam să fac nici alergare ușoară. Până la urmă, m-a operat iar, deși mi-a zis că nu am nimic. M-a deschis, a zis că nu e nimic. Nu înțelegeam. Am și un videoclip în telefon. Stăteam în pat, îmi încordam gamba și genunchiul avea un joc groaznic. I-am arătat doctorului clipul și l-am întrebat cum poate să spună că nu am nimic.
„Ligamentul a fost pus în poziție greșită”
-Ce a răspuns?
- Că nu am nimic. A venit pandemia, toată lumea a plecat acasă. Am stat acasă, am făcut exerciții la genunchi timp de două luni. M-am luat după doctor să cresc masa musculară pentru a susține mai bine genunchiul. Nicio diferență. Tot mă durea. Și acum mă doare și îmi fuge genunchiul. Nu pot să fac nici alergări pe bandă. Mă doare peste tot.
- Nu ai niciun diagnostic?
- După Covid, am luat vreo opt doctori la rând cu RMN-ul. Toți mi-au zis că de data asta e meniscul rupt. Dar nu înțeleg. Vin la tine, doctor, îmi desfaci genunchiul, ai RMN și apoi să aflu de la alți doctori că e meniscul rupt?! Atunci am luat legătura cu domnul Hagi.
- Direct?
- Da. Nu vreau să intru mult în detalii, dar la Viitorul e mai greu să comunici prin antrenor, prin președinte, să se ducă din vorbă în vorbă. Fiecare are altă percepție. Părinții mei au mers la Constanța, erau disperați. Au vorbit, iar domnul Hagi a fost foarte ok. Le-a zis să-l sun. M-a trimis la doctorul Pompiliu Popescu care mi-a recomandat un doctor român din Germania. Am mers, m-a operat doar de menisc și mi-a zis că ligamentul nu a fost pus ok la a doua operație.
- Cum adică?
- Mi-a zis că a doua operație a fost greșită. Am mai fost apoi la alți doctori și ei au spus la fel. Mi-a reparat meniscul, dar eu tot aveam dureri. Problema era la ligament care nu era pus bine. Doctorul din Germania mi-a zis că nu vrea să intervină acolo. Mi-a zis că ligamentul nu e rupt, doar că era pus în poziția greșită. Nici ceilalți doctori nu au vrut să mă opereze. Oricum, eu stăteam deja de doi ani, asta ar fi însemnat încă un an de pauză.
- Poate că în străinătate ai fi găsit un specialist, evident, cu costuri mai mari.
- Acum îmi pare rău că nu m-am operat din nou. Măcar să încerc. Dar m-am lăsat puțin influențat de situație. Mi-era greu să o iau de la capăt, dar asta nu mă speria. Eram dispus. Dar mă gândeam ce perspective o să am când îmi revin. De unde începeam? De la echipa a doua a Viitorului, cel mult. Și de acolo încotro? După ce te accidentezi durează un an până îți recapeți forma. Nu aveam perspective mari. Atunci am decis să mă retrag.
„Și acum am dureri. Nu pot să alerg”
- Cum a fost momentul deciziei?
- După operația de menisc am mai făcut 6-7 luni de recuperare. N-am reușit. Calitatea vieții mele e afectată și acum de dureri. Mi-au zis doctorii că după 30 de ani probabil o să am nevoie de proteză la genunchi. Mi-a fost afectat și cartilajul. Mi-e dor rău de fotbal, dar nu pot să merg să joc nici măcar la sintetic. Am fost acum câteva zile, am jucat cu niște oameni mai bătrâni. Făceau doi-trei pași stânga-dreapta, dar noaptea mi s-a umflat rău genunchiul.
- Te întorc în seara câștigării titlului. Era 2017, aveai 19 ani, ai prins câteva meciuri în play-off. Cum a fost?
- S-a întâmplat totul foarte repede. Am promovat la echipa mare, am luat titlul cu o echipă tânără. Noi credeam în puterile noastre, dar eram un pic copleșiți de numele adversarelor. CFR, FCSB, Craiova, Dinamo. În seara aia a fost o descătușare imensă. Am mers și am petrecut la un club, iar a doua zi am avut meci la juniori, semifinala cu Satu Mare. La prânz.
- Cum așa?
- Mă distram la petrecere cu colegii. Era 1:30 noaptea când a venit domnul Hagi la mine: “Du-te acasă! Te duci și tu mâine să-i ajuți pe băieți”. Am intrat la pauză și am greșit la două goluri. Eram obosit mort. Nu-mi mai ardea, mă descătușasem. Nu mă mai puteam concentra așa repede.
- Ce simțeai în momentul ăla? Campion la 19 ani…
- Îl vedeam ca pe un start. Mă gândeam că anul următor mă voi impune în prima echipă. Voiam să capăt experiență. Nu aveam încrederea de la juniori, voiam să tratez jocul liniștit și sigur pe mine. Apoi, cine știe… Poate plecam la FCSB sau în altă parte. A fost o discuție cu Craiova, domnul Devis Mangia a venit în cantonament și s-a uitat la niște meciuri. Ne voia pe mine și pe Mățan, dar nu s-au înțeles la nu știu ce sumă.
- Ai mai jucat un an la Viitorul înainte de accidentare…
- Nu a fost cum îmi propusesem. Am muncit, dar nu s-a legat. Nu pot să dau vina nici măcar pe mine. Era presiune.
„Hagi mă certa că nu accept să mă facă fundaș”
- Ai spus că ești un tip mai timid. Bănuiesc că erai afectat de presiunea antrenorului Hagi care intra în vestiar și urla la voi.
- Sunt mai timid în timpul liber. Altfel, sunt total schimbat. Mă detașez oarecum. Nu aveam mari probleme cu ieșirile domnului Hagi. Da, la început mi-a fost mai greu. M-a luat de multe ori în primire. El voia să mă facă fundaș central…
- Tu erai mijlocaș și ai debutat în Liga 1 ca fundaș stânga.
- (Râde) Nu eram de fundaș stânga. Nu aveam viteză. Am jucat cu Gaz Metan, i-am prins pe banda lor dreaptă pe Crețu și Munteanu. Mici, cu viteză amândoi, m-au terminat. Vă dați seama, eu lent, îl mai aveam și pe Brandan mijlocaș în fața mea. Ce să facem?! După asta, Hagi a vrut să mă reprofileze fundaș central. Eu am fost mai capricios, mi-a plăcut mereu cu mingea. Nu eram stilul muncitor, să alerg, nu voiam fundaș central. Mă vedea că eram supărat la antrenamente, îmbufnat. Sunt oltean, ofticos. Mă certa mereu. “Oltene!”. Îmi reproșa că nu am fost dispus să mă reprofileze și mi-l dădea exemplu pe Benzar. Că pe el l-a făcut din mijlocaș fundaș dreapta și a ajuns la națională.
- Crezi că aveai răutatea pentru postul de fundaș central?
- Nu știu. Nu mă vedeam. Domnului Hagi îi plăcea partea de construcție, ieșeam bine cu mingea. Diagonale. Defensiv eram zero. Mă certa, dar pe toți îi certa.
- Și pe Ianis?
- Nu scăpa nimeni. Se purta fix la fel și cu el. Ianis era foarte muncitor, asculta. Nu comenta. Nu dădea senzația că e băiatul patronului. La antrenamente, din contră, îl taxa mai rău când făcea greșeli. Îl trimitea la alergări, la fel ca pe noi. Asta era pedeapsa? Vă punea să dați ture? Era bine să fi fost ture. Nu, ne punea să facem lansate. Asta când se supăra și nu ieșea antrenamentul.-
În primele șase luni la academie am stat cu Ianis. Ne înțelegeam foarte bine. Am vorbit cu el când s-a accidentat, mi-a părut rău. Nu are ce să facă, trebuie s-o ia de la capăt. Sper să fie puternic în continuare. Cred că operația i-a ieșit, nu a făcut-o unde am făcut eu
- Doru Dumitrescu, campion în Liga 1 în 2017
- Te-a luat vreodată de mână să se plimbe cu tine pe teren pentru a-ți arăta unghiurile de joc?
- Nu mă lua de mână, dar venea și îți lua locul. Juca o fază-două în locul tău și îți arăta exact unde trebuie să stai. Făcea tactic extrem de mult. Făceam antrenamente pentru fiecare poziției a balonului. Dacă era la fundaș, la mijloc. Făcea poziționare pentru fiecare moment. Vă dați seama că deprindeam niște automatisme.
Șaorma trasă pe furiș în cameră cu prelungitoarele
- Și atunci de ce crezi că jucătorii produși la Academia Hagi nu reușesc să se impună la echipe mari din străinătate?
- Nu pot să dau un răspuns. Am fost odată la Roma, am dat niște probe timp de trei zile. Eu, Casap, Mățan și Căpușă am fost chemați acolo după ce am avut două meciuri amicale, dar e greu să te adaptezi. Aveam 15 ani și nu înțelegeam absolut deloc limba. Am intrat în vestiar, ei vorbeau în italiană cu antrenorul care probabil le prezenta antrenamentul și la un moment dat s-au întors toți și râdeau la noi. Cum ar veni, vorbeau despre noi. Asta nu e ca o scuză, dar ne-am simțit prost. Nu aveam pe nimeni traducător, eram singuri.
- Și ce ați făcut?
-Am intrat și noi la antrenamente, dar stăteam mai la coadă. Ne luam după ce făcea cel de dinainte. Calitativ, suntem talentați. La juniori, nu mi s-a părut că ar fi o diferență între noi și cei de afară. Nu înțeleg nici eu ce se întâmplă. Poate e vorba de mentalitate și de felul în care se integrează românii în străinătate.
La Viitorul, începeau ședințele de pregătire a meciului viitor încă de miercuri. Făceam vizionarea adversarului. Totul era bine structurat. Ofensiv, defensiv, tranziții. Te ajuta. Hagi avea darul de a citi meciul de dinainte. Fix cum spunea că va fi așa se întâmpla
- Doru Dumitrescu, campion în 2017
- Probabil că și străinii mai primesc câte o pungă de McDonalds pe geamul din cantonament cum înțeleg că se mai întâmpla la Academia Hagi…
- Legam două-trei prelungitoare, șireturi. Băiatul de la comandă ne știa deja. Stăteam la etajul 4 și de la balcon trageam șaorma pe geam. Eram mai copii. Aveam alimentație corectă, salate, bufet suedez și nouă ne ardea să luăm șaorma și McDonald’s pe geam.
- Când ai început să joci în Liga 1 mintea ta mai era sută la sută concentrată la fotbal?
- Da. Nu prea am simțit notorietatea, nu eram în prim-plan. Nu știu cum aș fi reacționat dacă ajungeam mai mare. Poate că îmi lua mințile.
- Unde te vezi peste 10 ani? Care e proiecția ta pentru fostul fotbalist Doru Dumitrescu?
-Ce întrebare grea! Eu nu știu ce fac mâine. Am pornit pe drumul cu IT, vreau să progresez. Sper să mă țină în priză, să nu mă plictisesc. Îmi doresc să ajung la un nivel bun, poate să o iau pe cont propriu. Plus familie, copii. Vreau să o iau pas cu pas. Să am stabilitate financiară, stabilitate mentală. Mi-a fost greu în anii ăștia.-
„Aș angaja un om care să comunice cu accidentații”
- Care a fost cel mai greu moment din perioada asta? Momentul în care te-ai simțit la pământ.
- A fost când a început pandemia. M-am operat a treia oară, nu mi-a găsit nimic. Trecuse un an jumate, era pandemia, toată lumea era speriată, eu aveam și presiunea carierei. Au venit și micșorările salariale cu Covid. Îmi era foarte greu. Și nu am simțit sprijin pe partea mentală.
- În ce sens?
- Ok, mi-au plătit costurile, dar nu s-a interesat nimeni de mine. Am primit un singur telefon când mi-au zis să nu mai fac recuperare la București, ci la Cluj. În rest, am mai primit un singur telefon la vreo patru luni după a doua operație. M-a sunat secundul Anghel să-mi spună să am grijă cu kilogramele. Aveam predispoziția să pun pe mine.
-Ți-ai fi dorit să te simți apreciat?
- Nu aveam așteptări să mă primească lumea ca pe nu știu cine, dar nici cum am fost primit. Nu știu. Aveam 22-23 de ani, mă antrenam la sală cu copii de 16-17 ani. Nu eram incluși. M-am simțit stingher.
- Cumva erai tratat ca un cal de curse. Nu mai ești sănătos, vine altul.
- Exact așa m-am simțit. Nu vreau acum nici să spun ceva rău. Dacă aș avea academia mea, aș angaja un om care să se ocupe de partea mentală a jucătorilor accidentați. Crede-mă, nici nu conta cine ar fi sunat, doar să fie cineva din club. Aveai și tu senzația că a fost pus de cineva de mai sus, că oamenii mai vor ceva de la tine. Aș schimbat asta și, în plus, aș aduce un specialist pe recuperare.
- Nu aveau?
- Nu au un om fix pe recuperare. Sunt preparatori fizici, dar nu au școala de recuperare a mușchiului atrofiat. Cum e Kurti la FCSB. Aduseseră la Viitorul un spaniol, dar a plecat. Era suprasolicitat. Era unul singur și lucra și cu seniorii și cu juniorii. Stătea toată ziua acolo, în sală, dar a plecat.
- În final, o curiozitate. Fotbaliștii retrași prematur visează că joacă fotbal. Ți se întâmplă?
- Da, de multe ori. Visez că sunt la Viitorul, că joc. Că antrenor e domnul Hagi, îmi visez colegii. Au fost multe nopți nasoale, ți-am zis.-
Mi s-a părut că m-am descurcat în carieră în puținul timp în care am jucat. Îmi pare rău de o fază dintr-un meci cu Timișoara. Am încercat să dau gol de la jumătatea terenului și mai aveam puțin să înscriu. S-a dus puțin de tot peste. Mai am momente când mă mai uit la clipuri cu mine, atunci mă ia…Mi-e greu să le văd
-Doru Dumitrescu, campion în Liga 1
){kind=small}
