Articol de Andrei Crăiţoiu, Valentin David (video), Andreea Visu - Publicat joi, 18 aprilie 2024 21:00
Teodora Meluță (24 de ani), cea mai cunoscută jucătoare din fotbalul românesc, a fost invitata din această săptămână a emisiunii „La feminin”. Ea a povestit începuturile sale în sport, viața departe de familie și calvarul trăit după o accidentare de coșmar: fractură de tibie și peroneu. Nu evită să vorbească despre frumusețea ei, dar și despre misoginismul din România.
- Cum a început povestea Teodorei Meluță: „În familia mea predomina fotbalul”
- Mai multă muncă sau talent? Meluță, cea mai tânără debutantă în echipa națională feminină
- „În Elveția a fost wow! Mă lovisem de un fotbal feminin la un alt nivel”
- Accidentare de coșmar: fractură de tibie și peroneu: „Singurul moment dificil din cariera mea”
- „M-a deranjat că eram doar cea mai frumoasă fotbalistă din România”
- Banii din fotbal și pe ce cheltuiește Meluță câștigurile: „Acum două zile mă uitam ce geantă să îmi comand”
- Misoginismul din fotbalul românesc: „Ar fi mai bine să taci din gură și să nu lași lucrurile să te afecteze”
Teodora Meluță e născută la București și a plecat de acasă la vârsta de 14 ani ca să joace pentru Olimpia Cluj. Unde a câștigat de cinci ori campionatul României și de două ori Cupa. La începutul anului 2021 s-a transferat la Lugano, în Elveția, însă după trei luni a suferit o accidentare gravă: fractură de tibie și peroneu.
Recuperarea a făcut-o inițial în Elveția, dar a revenit în țară și a semnat cu Poli Timișoara, echipă pentru care joacă și în prezent.
La echipa națională a debutat la vârsta de 15 ani, fiind cea mai tânără debutantă din istoria naționalei feminine de fotbal, desemnată de două ori și cea mai bună fotbalistă din România.
Cum a început povestea Teodorei Meluță: „În familia mea predomina fotbalul”
- Teo, îți mulțumim că ai venit „La feminin”, suntem chiar în cantonamentul echipei naționale. Cum a început această pasiune pentru fotbal?
- Pasiunea mi-a fost cumva implementată datorită celor doi frați. Eu fiind singura fată în familie era clar că predomina fotbalul. Era sportul pe placul tuturor băieților și așa mi-a intrat și mie în sânge această plăcere. La început a fost o joacă sau ceva așa, nu știu, de a-mi ocupa timpul. De a face o activitate fizică, iar mai apoi m-am gândit, dar de ce nu? Să fac să fie un sport de performanță, neștiind la început că există și alte fete care practică acest sport. Cu timpul am aflat că nu sunt singura fată, că există multe altele pe lângă mine în România și multe altele în această lume.
- Dar ai început cu băieții fotbalul.
- Da, da, da. La început am jucat cu frații mei. Am vrut să merg să joc cu fratele cel mic pentru că el a fost într-o echipă de băieți care a jucat într-un cadru organizat.
- Și, ce-ai făcut?
- I-am rugat pe părinți să-i întrebe pe antrenori și pe președintele clubului dacă mă pot primi și pe mine la antrenamente. Nu era ca și cum mă duceam și ziceam „Vreau și eu să intru la antrenament!”. La început, au fost refuzați pentru că era clar că era ceva nou pentru pentru ei.
- De ce?
- Nu auziseră de fete care să joace fotbal. Ai mei nu s-au lăsat bătuți și au insistat. Până într-un final au acceptat și am făcut parte din acea echipă de băieți. Am început la vârsta de opt ani jumătate și am jucat până la 14 ani.
Teo a fost atacant, apoi reprofilată fundaș: „M-am mișcat bine și acolo am rămas”
- Ai avut deschiderea părinților. Nu au încercat să te îndrume către un sport mai feminin?
- Nu. Părinții mei, din fericire pentru mine, au fost persoanele care m-au încurajat de când mi-a venit mie această idee în cap cu fotbalul.
- Practic te-au susținut din prima pentru așa ceva.
- Nu a existat un moment în care să-mi spună: „Nu te duce la fotbal pentru că nu știm să fie altă fată la fotbal” sau „Nu știm că există o echipă de fete sau să fie posibil ca o fată să practice acest sport”. Ei m-au susținut și chiar au insistat pentru mine.
- E un mesaj pe care ar...
- Da, da! Chiar mi-aș dori ca toți părinții să își susțină copiii pentru că e cel mai important să ai susținerea părintelui.
- A existat o competiție între tine și frații tăi, în special când erați mai mici?
- Normal că a existat. Bineînțeles, era o competiție pozitivă, dar pentru mine a fost un lucru foarte, foarte frumos că i-am avut alături de mine. Aveam tot timpul o mini-echipă cu care să mă antrenez.
- Dar când jucați așa, împreună, îi mai băteai?
- Vă dați seama. Cred că în fiecare familie există, așa, o oarecare șicanare între frați. Era ceva normal la noi.
- Ai început ca atacant, nu?
- Da. Cred că orice jucător sau bănuiesc că orice jucător începe în partea atacului, dar cu timpul am ajuns în linia de fund.
- Și te regăsești mai bine aici. Cum ai ajuns de fapt să fii fundaș?
- Această tranziție de la atacant la fundaș a fost atunci, chiar în perioada de început. Când am început cu băieții. M-am gândit că e mult mai bine. Eram și puțin mai înaltă față de colegii pe care îi aveam. Eu eram și mai mare. Nu știu dacă știu oamenii, dar fetele au voie să fie cu doi ani mai mari decât grupa băieților în care joacă.
- Interesant, da.
- Fiind diferența de vârstă, eu eram și mai înaltă decât colegii mei. Nu știu cum s-a luat decizia ca într-un meci să mă pună să joc fundaș central, lateral... Bine, atunci cred că era irelevant pe ce post te punea. Antrenorul a spus că m-am mișcat destul de bine și acolo a rămas postul meu.
Mai multă muncă sau talent? Meluță, cea mai tânără debutantă în echipa națională feminină
- Îți mai amintești dacă primeai coate de la băieți? Cum erai privită de băieții din echipă?
- Nu, nu am primit coate. Chiar am fost foarte repede acceptată de către colegii mei și cred că și asta a fost un avantaj enorm pentru mine.
- Dar la școală, colegii ce spuneau când auzeau că joci fotbal?
- Colegii nu aveau nicio problemă. Adică băieții erau bucuroși că aveau, cred, încă un „coleg” cu care să joace fotbal.
- Și fetele?
- Eu încercam să trag fetele după mine. Să ne împărțim, să facem și lucrurile pe care le făceau fetele. Dar să le trag cu mine la fotbal. Cred că mai ciudat s-au uitat profesorii la început. Dar după aia au acceptat lucrul ăsta pentru că eram cunoscută în școala generală drept fata care bătea mingea. S-au obișnuit cu ideea.
- Ai avut jucători preferați când erai mică?
- Da, ca orice jucător... Apăruse Messi și de mică eram fană Messi. Și în prezent sunt o mare fană a lui.
- Deci nu s-au schimbat lucrurile nici acum.
- Chiar dacă jucăm pe posturi diferite, îmi place foarte mult stilul lui de a juca. Stilul lui de viață. Cum este ca persoană. Mi se pare o persoană foarte calmă, rezervată. Chiar dacă la chestia asta nu ne asemănăm... Eu sunt puțin mai vulcanică.
- La 14 ani ai debutat la senioare, iar după un an la prima reprezentativă. Atunci fiind cea mai tânără debutantă.
- Cred că la la momentul respectiv nici nu am realizat cât de mare a fost acel debut pentru mine. Abia după ce am jucat meciul respectiv și am aflat că sunt cea mai tânără debutantă...
- Cât a fost muncă și cât a fost talent?
- La momentul respectiv, a fost și muncă, și talent. Aveam de muncit cu băieții, fiind o diferență între mine și ei, chiar dacă eu eram mai mare. Era clar că exista o anumită diferență între mine și ei, băieții fiind altfel construiți. Aveam de muncit mult mai mult, dar nu luam asta ca fiind o povară. Dacă faci ceea ce-ți place nu consideri asta ca fiind o muncă grea sau ceva greu de atins.
Plecarea de acasă cu destinația Cluj: „Mă integrez repede, nu am probleme”
- Apoi ai plecat din București și ai ajuns la Cluj. Cum a fost separarea aceasta?
- Am plecat singură. Și eu, dar și părinții eram pregătiți. Am fost în discuții cu cei de la Cluj încă cu șase luni înainte să fac pasul de a pleca de acasă. Nu am avut nicio problemă, adică chiar mi-a fost destul de ușor să plec.
- Altă lume...
- Eu nu am fost genul „plec departe de părinți și o să-mi fie dor”. Bine, poate cumva și faptul că rețele de socializare erau... Adică față de acum 20 de ani, când dacă ar fi fost să pleci nu puteai să te auzi sau să te vezi cu ajutorul telefoanelor mobile, laptopurilor și tuturor device-urilor.
- Și asta te-a mai ajutat.
- Cred că asta cumva a fost, așa, o ușurare, adică știam că o să mă văd cu ei. Plus că un mare avantaj pe care consider eu că l-am avut a fost faptul că antrenorul de la Cluj mi-a fost antrenor și la echipa națională. Deja interacționasem cu dânsul și cu mare parte din fetele care erau la Cluj. Fiind o persoană care se integrează destul de ușor, nu am avut nicio problemă. Chiar nu m-am gândit că o să-mi fie greu din punctul ăsta de vedere.
- Când ai ajuns acolo, ai avut vreun moment în care ai zis că vrei acasă?
- Nu, nu, nu! Chiar nu am avut un moment de genul să mă gândesc că vreau să merg acasă. Sau să mă fi gândit că am luat o decizie proastă că am ales să merg la Cluj. Nicidecum. Chiar m-am bucurat și cred că am conștientizat la momentul respectiv că chiar dacă o să fie, probabil, și momente mai grele, pentru că trebuie să știm că nu este o viață ușoară cea de sportiv, acela era pasul care mă făcea pe mine să fiu mai aproape de atingerea obiectivelor proprii.
- Și acolo ai câștigat titlu după titlu. Ai cinci cu Olimpia Cluj!
- Da, cinci. Bine, îl putem pune și pe al șaselea, care a fost în pandemie, dar nu s-a premiat. Olimpia Cluj este echipa care pe mine m-a dezvoltat foarte mult ca jucătoare, dar și ca om. Fiind singură, departe de părinți, clar am reușit să mă maturizez mult mai repede.
- Să reziști de una singură.
- Trebuia să te descurci, trebuia să te ocupi de toate lucrurile care țin de tine și de îngrijirea ta. Nu mai este mama sau tata să te ajute sau să-ți facă lucrurile acelea. Eu chiar am luat lucrul ăsta ca fiind ceva pozitiv și un plus mare pe care l-am avut eu.
„În Elveția a fost wow! Mă lovisem de un fotbal feminin la un alt nivel”
- Care e cel mai important lucru pe care l-ai învățat în acea perioadă?
- Cred că chestia asta cu maturizarea și lucrurile pe care le-am făcut singură. Bine, m-am sfătuit cu părinții mei, dar era clar că nu puteau ei să ia decizia în locul meu. Cumva am fost lovită de niște situații în care trebuia să stau să mă gândesc eu singură și să analizez dacă este bine sau nu este bine. Și cred că acest lucru a fost cel mai important. Cu maturizarea am devenit mai independentă.
- Anul acesta mai vine un titlu de campioană cu Poli Timișoara?
- Să sperăm. Încă mai sunt meciuri de jucat, dar vedem la final.
- Vă bateți cu Farul Constanța.
- Da, da, da. Este o luptă... Mai sunt multe meciuri de jucat, pot să apară surprize, dar mă bucur că sezonul este atât de strâns, asta înseamnă că a crescut din punctul de vedere al competiției. Cred că asta poate să fie un plus mare pentru fotbalul feminin românesc.
- Vrem să revenim la povestea ta. După Cluj ai ajuns în Elveția, prima ta experiență în străinătate. Cum a fost?
- Tot la fel. Cumva a fost o senzație diferită față de cea pe care am trăit-o când am plecat la Cluj, pentru că nu mai interacționasem cu persoanele de acolo. Dar nu aș putea spune că am fost speriată. O aveam și pe Cristina Carp. Chiar în aceeași perioadă am mers amândouă acolo. A fost ceva wow! Pentru că m-am lovit de un fotbal feminin la un alt nivel.
- Adică? Dă-ne niște detalii!
- Din mai multe puncte de vedere. Mi-am dorit să dau tot ce-i mai bun și să cresc și mai mult față de anii pe care i-am petrecut la Cluj. Eu mi-am dorit să mă dezvolt și mai mult și chiar mă bucur. Chiar dacă s-a întâmplat și evenimentul acela negativ pentru pentru mine, mă bucur că am luat decizia să plec în Elveția, pentru că și de acolo, din acea perioadă, am avut multe de învățat.
Accidentare de coșmar: fractură de tibie și peroneu: „Singurul moment dificil din cariera mea”
- Vorbim de accidentare și revenim imediat. Care sunt diferențele pe care le-ai resimțit tu între fotbalul feminin din România și cel din Elveția?
- Cea mai mare diferență este clar la infrastructură. Noi aveam la dispoziție undeva la șapte terenuri de antrenament. Plus că noi puteam să jucăm meciurile din campionat pe stadionul mare, unde jucau și băieții. Era un plus enorm.
- Cum ai fost primită acolo ca jucătoare din România? Ai fost văzută într-un fel anume?
- Nu, nicidecum. Nu s-au uitat cu "ochi răi" la mine. Chiar m-am simțit foarte apreciată când am ajuns fiindcă majoritatea oamenilor deja văzuseră filmulețe cu mine de la echipa națională și s-au bucurat că răspunsul meu a fost unul pozitiv. Să aleg să fac parte din echipa lor și să îi ajut în campionat.
- Te-ai bucurat foarte puțin de acea experiență pentru că a venit accidentarea de care am amintit.
- A fost un moment destul de neplăcut, care se putea oarecum să fie evitat. S-a întâmplat chiar înainte de pauză... A fost un șoc pentru mine, pentru că a fost prima și ultima, să sperăm ultima, accidentare destul de gravă pe care am avut-o eu. Vă dați seama că am fost foarte speriată. N-am știut ce se întâmplă.
- Și cum ai trecut peste perioada asta?
- Am avut noroc că am avut-o pe Cristina Carp alături de mine. Era mult mai apropiată de mine și știa foarte bine ce și cum. Adică noi cunoscându-ne altfel discutam și eram foarte apropiate. A fost un șoc pentru mine această accidentare, dar chiar dacă sună cumva ciudat, a fost un avantaj.
- De ce spui asta?
- Că s-a întâmplat acolo! Pentru că știm foarte bine toți, când zicem Elveția ne gândim la cel mai înalt nivel din toate punctele de vedere. Am avut parte de oameni profesioniști în adevăratul sens al cuvântului. S-au ocupat de mine și au reușit să mă pună pe picioare.
- Rămâne cel mai dificil moment din cariera ta?
- Da și sper să rămână ultimul moment dificil, și singurul, din cariera mea.
„După o accidentare ca a mea, doar doi din opt jucători mai revin pe terenul de fotbal”
- A urmat o recuperare destul de dificilă. Practic a trebuit să înveți să mergi din nou.
- A trebuit să învăț iar să merg! A fost o senzație foarte ciudată pentru că la început nu aveam voie să pun piciorul jos. Chiar dacă mie mi-a fost introdusă o tijă, oasele încă nu erau lipite. Tija am avut-o doar în tibie. Dar și peroneul era rupt și nu am avut voie să pun piciorul jos o perioadă. Un lucru care mie cumva mi-a dat, așa, un șoc negativ a fost ceea ce mi-a spus domnul de acolo... Că doar doi din opt jucători mai revin pe terenul de fotbal sau în activitatea sportivă după o accidentare așa cum am avut eu!
- Pfff! A fost și noroc sau a contat mult munca ta în acel proces de recuperare?
- Eu cred că a contat foarte mult și munca mea, și munca celor din jurul meu. Pentru că dacă nu ne-am fi implicat nici eu, nici ei sută la sută.... Sau poate chiar mai mult de sută la sută, nu aș fi reușit să revin la forma pe care am avut-o înainte. Plus că am revenit mult mai repede decât se presupunea că aș putea să revin. Deci lucrul ăsta cred că s-a văzut în rezultatele de după lunile de muncă.
- Te-ai accidentat acolo, te-ai recuperat acolo, dar te-ai întors în România. Ce n-a funcționat?
- Chiar dacă am apucat să joc destul de puțin, am văzut care era nivelul campionatului. Dacă ajungeam să joc până la finalul campionatului, îmi schimbam cumva decizia...
- Adică să rămâi acolo.
- Da, dar după două luni am văzut care era stilul acelui campionat și am zis că parcă mie mi s-ar potrivi alt stil. Am vrut să schimb campionatul și să merg în cel al Italiei.
Teodora și revenirea acasă: „Am considerat că e cea mai bună alegere pentru mine”
- Și ce s-a întâmplat?
- Între timp, au apărut alte discuții.... Am venit la Timișoara să reiau antrenamentele pe teren. Știam că domnul Mirel Albon o să fie acolo, mai era și preparatorul fizic pe care l-am avut la națională. Puteau să se ocupe și de reintegrarea mea în antrenamente. Am mai avut niște discuții cu dânsul și am luat decizia de a rămâne la Politehnica Timișoara.
- Nu ai considerat-o ca pe un pas înapoi?
- Poate că mulți au văzut ca fiind un dezavantaj pentru mine că m-am întors în țară, dar la momentul respectiv am considerat că îmi trebuie foarte multe minute pentru a-mi recăpăta încrederea în mine și a reveni ușor-ușor la forma pe care am avut-o înaintea accidentării. Până la urmă, eu iau decizia și nimeni nu cred că poate să judece. Am considerat că e cea mai bună alegere pentru mine aceea de a mă reîntoarce în campionatul României.
- Deci nu regreți?
- Nu, deloc!
- Rămâne un vis, un obiectiv pentru tine Italia?
- Nu neapărat Italia. Clar pentru mine rămâne un obiectiv să revin în străinătate și de data asta să joc mult mai mult și fără evenimente proaste. Dar acum vedem, le iau așa, pe parcurs. Acum trebuie să se termine campionatul, vreau să ajung să-mi îndeplinesc obiectivul pe care îl am cu echipa, iar mai apoi să mă gândesc și la viitor.
„M-a deranjat că eram doar cea mai frumoasă fotbalistă din România”
- În România ai fost și ești foarte populară și admirată pentru frumusețea ta. Te deranjează...
- Da, m-a deranjat acest lucru! Chiar după ce am câștigat pentru prima oară premiul pentru cea mai bună fotbalistă a României.
- De ce?
- Pentru că toate știrile din România erau cu cea mai frumoasă fotbalistă din România. În ideea în care chestia asta pentru mine a fost, așa, ca un bonus. Nu știu cum să zic... Oamenii îmi admirau frumusețea, dar mi-ar fi plăcut mult mai mult să fiu admirată pentru ceea ce am făcut eu în teren. Pentru că nu cred că datorită frumuseții am reușit să câștig acel premiu. Ci datorită muncii mele depuse în fiecare antrenament și în fiecare meci.
- Simți sau ai simțit vreodată că atragi cumva invidia adversarelor, colegelor?
- Nici nu m-am gândit vreodată la lucrul ăsta. Mă interesează doar persoana mea, la modul cum arăt. Nu m-am gândit că poate o adversară să fie invidioasă pe mine din cauza frumuseții. Nu mi-a trecut niciodată prin minte acest lucru.
- Irina Giurgiu spunea că în ciuda articolelor despre tine legate de treaba asta, tu ești o persoană modestă și lumea te apreciază pentru ce ești ca fotbalistă.
- Eu apreciez foarte mult că sunt văzută exact așa cum sunt eu. Pentru că e clar că oamenii care au părerea aceea despre mine, că sunt modestă și sunt privită exact pentru ceea ce fac, sunt oamenii care mă cunosc și cu care am interacționat. E foarte ușor să îți dai cu părerea din afară sau să-ți creezi o proprie opinie despre o anumită persoană dacă tu n-ai ajuns să o cunoști...
- Apropo...
- O secundă. Știți că aparențele înșală sau poate eu arăt ceva, dar, de fapt, nu sunt așa și atunci apreciez enorm că sunt văzută pentru ceea ce fac. Mai ales de către antrenori. Dar lucrul ăsta cred că e cumva logic, pentru că dacă nu aș fi fost apreciată, și vorbim acum și de echipa națională, pentru ceea ce fac eu, nu cred că aș mai fi fost prezentă aici.
Teodora și două sporturi încercate: „La atletism eram singură, iar la dansuri mă plictiseam”
- Spune-ne, cum este Teodora Meluță ca om?
- Teodora Meluță ca om este o persoană foarte ambițioasă, vulcanică. Că vorbeam de accidentare, să fac, așa, ca o mică paranteză...
- Te rugăm.
- Accidentarea m-a învățat să am mai multă răbdare. Pentru că eram o persoană care voia neapărat ceva în momentul respectiv. M-a învățat să am mai multă răbdare de la mine și de la viață. Pentru că poți să fii pe grabă sau să vrei să se întâmple ceva în momentul respectiv, dar asta înseamnă că ai forța anumite lucruri, când de fapt trebuie să le lași să meargă în stilul lor.
- Și te-a schimbat asta?
- Eu sunt o fire vulcanică, dar am învățat să fiu și calmă. Să alternez lucrurile astea două. Sunt o persoană căreia îi place să aibă o activitate, tot timpul. Mă plictisesc enorm dacă nu am activitate și de asta tot timpul caut să interacționez cu oamenii. Îmi place foarte mult să vorbesc cu oamenii, să ies cu oamenii, să mă plimb și cred că oamenii știu lucrul ăsta, adică mă știu ca fiind persoana care cumva și întreține atmosfera și cred că am zis în mare parte tot.
- Nu te-am întrebat dacă ai cochetat și cu alte sporturi, înainte să te apuci de fotbal.
- Am făcut dansuri și atletism. Atletism o scurtă perioadă de timp, mai scurtă decât dansurile. Mi-au plăcut ambele sporturi. Atletismul nu mi-a plăcut din cauza faptului că eram singură... Voiam lângă mine tot timpul oameni. Să vorbesc, să povestesc, să râd, să glumesc. Și nu mi-a plăcut din cauza asta. Iar la dans, era cumva opusul. Eram înconjurată de foarte multe colege și colegi, dar mă plictiseam. Adică nu era chiar așa interactiv, mă plicliseam destul de repede. Și în fotbal am găsit tot ce-mi trebuia.
- Dar modelingul l-ai încercat de-a lungul carierei?
- Nu. Când eram în București, cred că știe toată lumea, erau pe la colțuri persoanele acelea care recrutau fete sau băieți pentru diferite agenții de modeling. Te încântau lucrurile astea, dar nu am avut încredere și nici n-am făcut ceva în privința asta.
„Mi s-a întâmplat să mă recunoască lumea, dar nu am avut un plus să mă lase să fac ceva”
- Ai obținut vreodată ceva pentru că ești frumoasă sau pentru că ești Teo Meluță?
- Nu știu dacă am obținut ceva, adică să am eu un plus sau un avantaj...
- Să scapi de o amendă, de exemplu.
- Nu, nu, nu, chiar nu. Dar am fost recunoscută și, uite, vorbim de un polițist. Chiar când am mers și am dat examenul auto, când mi-am pus actele acolo, el se uita la act apoi se uita la mine și a spus: „A, stai, că tu ești fotbalista”. Asta fiind în Timișoara. Sau și la Poliția de Frontieră, la aeroport. Deci s-a întâmplat să mă recunoască lumea. Dar nu am avut un avantaj.
- Deci ești șoferiță. Conduci bine?
- Eu sper că da. Bine, sunt proaspătă șoferiță. Am luat într-un final decizia de a da acest examen, pentru că nu mai puteam să mai depind de alte persoane. Voiam să fiu independentă când vreau să plec undeva și am reușit să iau acest examen.
- N-a fost o dorință...
- Nu eram nerăbdătoare să iau permisul cum sunt alte persoane care abia așteaptă să împlinească 18 ani și să dea examenul pentru permis auto. Eu am zis tot timpul că mai bine sunt acolo, în dreapta sau în spate. Dar am fost nevoită să fac și acest pas și mă bucur. Acum cred că regret că nu am luat această decizie mai devreme.
- Dacă nu era pe lista ta de priorități...
- Ce-i drept, aveam acest obiectiv trecut în lista pentru anul 2021, atunci când am plecat în Elveția. Pe primul loc era transferul și al doilea lucru de pe listă era carnetul de șofer. Dar cum s-a întâmplat că s-a îndeplinit primul obiectiv, să plec în străinătate, n-am mai avut cum să dau de permis. Eram în Elveția și cred că era puțin mai complicat să dau acolo de permis. Când m-am întors în țară, într-un final am reușit să-mi îndeplinesc și acest obiectiv.
- La volan ești la fel de vulcanică precum pe teren?
- Depinde, dar nu... Trebuie să fiu calmă, că e mai dificil la volan, mai bine cu calm.
Banii din fotbal și pe ce cheltuiește Meluță câștigurile: „Acum două zile mă uitam ce geantă să îmi comand”
- Revenind la fotbal. Cât de dificil este în România să te întreții din asta?
- Sunt o grămadă de interviuri în trecut în care ziceam că este destul de greu în România să te întreții din fotbal. Acum s-au schimbat lucrurile pentru că a devenit mult mai mediatizat fotbalul.
- A devenit și obligatoriu pentru echipele din...
- Au venit și oameni care au investit în fotbal și acum cred că te poți întreține din fotbal. Depinde și de ce vrei tu de la tine. Eu vorbesc din punctul meu de vedere. Având și alte contracte de imagine, pentru mine e mult mai ușor să mă întrețin. Cred că pot să zică și alte fete din România că s-au schimbat aceste lucruri și poți să ajungi să te întreții din banii câștigați în fotbalul românesc. Asta dacă te ajută și clubul cu mesele, dacă te ajută și cu cazarea. Acum depinde de cum îți gestionezi și tu aceste contracte.
- Cât contează contractele de imagine?
- Foarte mult. În primul rând, ajungi să fii mult mai mediatizat. Te cunoaște lumea, iar acest lucru îți creează un mare avantaj. Mai apoi vine și partea financiară, care, la fel, contează foarte mult. De ce să ne mințim? Și partea financiară este importantă, pentru că în zilele astea nu prea poți să faci nimic fără bani!
- Tu pe ce cheltui banii? Care sunt plăcerile tale vinovate?
- Pe fashion, pe haine, pe skincare și machiaje. Da, lucruri normale.
- Ești femeie până la urmă.
- Da! Păi, chiar acum două zile mă uitam ce geantă să îmi comand. Ha, ha, ha. Lucruri normale! Până la urmă mai meriți și tu. Pentru lucrurile astea muncești.
- Să-ți faci o bucurie.
- Exact! La un moment dat te gândești: „Vreau să-mi iau ceva care mie îmi aduce bucurie”. Și uite, m-am gândit că vreau să-mi iau o geantă. Că mi-ar plăcea să port geanta asta, pentru că undeva în interior pe mine mă bucură lucrul ăsta. Acum fiecare are perspective diferite.
- Și e normal ca lumea să gândească diferit.
- Dar poate pe mine mă bucură că mă duc și îmi cumpăr o geantă. Dar e chestia asta diferită, pentru că știi că tu ai muncit pentru banii ăia și nu sunt niște bani munciți ușor, asta cred că e marea satisfacție. Pe mine mă bucură foarte mult că-mi gestionez eu banii. Și la un moment dat am devenit independentă și nu mai depind de banii părinților... Cred că e un moment foarte frumos pentru oricine. Ca un copil care deja se îndreaptă către adolescent și ajunge un om matur.
Misoginismul din fotbalul românesc: „Ar fi mai bine să taci din gură și să nu lași lucrurile să te afecteze”
- Când ai simțit cel mai mult presiunea aceasta de a fi femeie în fotbal sau în sport?
- M-am lovit cumva de acest lucru la început când mergeam și jucam pe diferite stadioane din țară. Fiind ceva nou, oamenii nu cunoșteau. Și chiar dacă nu au fost niște insulte la adresa mea, au fost asupra colegelor mele. Până la urmă, făcând parte din aceeași echipă, din același fenomen, era clar că insulta era nu doar asupra lor, ci asupra tuturor.
- Deci au fost injurii.
- Da. Un moment destul de neplăcut, dar n-au mai existat altele de genul acesta. Sau poate dacă au mai existat nu le-am mai băgat noi în seamă. O să existe mereu oameni care o să zică sau o să caute lucruri negative. Dar cred că cel mai important e cum gestionezi tu momentele astea. Poți să te lași afectat de acele cuvinte sau poți să nu le bagi în seamă. Să știi că ai un obiectiv pe care trebuie să-l îndeplinești. Să nu lași lucrurile să te influențeze negativ.
- Cât a contat faptul că ai fost cea mai mediatizată fotbalistă din România?
- Un avantaj enorm, dar în același timp și un dezavantaj. Nu e vorba doar de o singură jucătoare, e vorba de mai multe și ar trebui să fie mediatizate toate. Nu este un sport individual, este un sport colectiv. Nu joacă doar una, joacă toată lumea. Și ar trebui ca toate fetele să fie încurajate și susținute. Chemate la interviuri, reportaje și emisiuni. Pentru că fiecare din noi are câte o poveste și chiar dacă pentru unele aspectul fizic nu este atât de important, adică mă refer la un machiaj sau poate la aș lăsa părul lung și diferite lucruri de genul ăsta, asta nu înseamnă că nu au o poveste interesantă sau că nu au nimic de spus.
- În fotbal parcă femeile arbitru sunt principala țintă a bărbaților. Ce părere ai tu despre acest misoginism?
- Cred că au devenit principala țintă odată cu regula aceasta ca ele să fie delegate la meciurile bărbaților. Era clar că o să fie o țintă ușoară, dar ele nu ar trebui să răspundă.
- Să ignore.
- Ar fi mai bine să taci din gură și să nu lași lucrurile să te afecteze. Atunci când deja lucrurile degenerează, să faci în așa fel încât, cu respect și cu politețe, să-ți spui cumva povestea ta. Să îți iei tu apărarea sau să intervină alte persoane să-ți ia apărarea. Cât despre misoginism, din păcate e ceva ce noi nu putem să controlăm.
- Dar...
- Cred că lucrul ăsta poate să fie cumva reparat doar dacă acei oameni devin conștienți de lucrurile astea. Că nu sunt niște lucruri normale. Poate cu timpul societatea se schimbă, mentalitatea se schimbă. Și n-o să mai avem parte de aceste lucruri. Chiar m-aș bucura ca în următorii ani, generațiile din spate care vin să nu se mai lovească de lucruri de genul acesta.
„Ce caută ea acolo? Să se ducă la cratiță!”. Ce a deranjat-o pe Teo la spectatori: „Ăsta e cel mai trist lucru”
- De câte ori ai fost trimisă la cratiță, ai ținut socoteala?
- O dată și eram un copil.
- Copil?!
- Da, jucam la băieți și un părinte a zis chestia asta despre mine. O singură dată, dar la momentul ăla, na, îți dai seama, eu fiind copil, ce treabă aveam cu bucătăria. Cu timpul îți aduci aminte „Mamă, ce mi s-a întâmplat mie”.
- Care e cel mai trist lucru care se poate întâmpla în astfel de situații ?
- E trist că persoana aia era un părinte. Cum s-ar fi simțit el dacă un alt părinte i-ar fi spus asta copilului său? Sau prin trafic să i se spună: „Ce caută ea acolo? Să se ducă la cratiță!”. Pentru mine ăsta e cel mai trist lucru, pentru că, înainte de toate, noi trebuie să ne gândim cum ne-am simți noi sau cum s-ar simți copiii noștri sau persoanele dragi nouă.
- Între timp ai învățat să gătești?
- Da, am învățat să gătesc și gătesc foarte bine.
- Ce-ți place să gătești?
- Sinceră să fiu, când sunt prinsă, ceva care e foarte ușor, foarte lejer. Bine, aș spune paste, dar pastele sunt foarte ușor de făcut, însă îmi place foarte mult puiul cu curry și orez.
- În rest, ce faci în timpul liber, ce hobby-uri ai? Nu e doar fotbal, nu?
- Clar nu e doar fotbal, că dacă ar fi fost doar fotbal ne-am fi transformat în roboți. Îmi place foarte mult să merg la cafea, să stau să mă bucur de vremea bună sau poate de căldură pe timpul rece. Îmi place foarte mult să mă uit la filme, seriale, să interacționez cu oamenii, prietenii de câte ori am ocazia.
- Ești și tu un om normal, ca toată lumea.
- Păi, da... Dacă nu mai am energia necesară pentru a face lucrurile astea, atunci doar prefer să stau pe canapea. Să deschid televizorul și să mă uit la ceva.
„Când îmi cântă imnul României simt emoție și mândrie”
- Spune-ne ce șanse avem să ne calificăm la Euro 2025 cu naționala feminină?
- Avem șanse destul de mari și cred că putem să luăm cumva exemplul băieților. Acum jucăm într-o grupă inferioară, iar echipele sunt mai slab cotate. Cumva ar trebui să fie un avantaj pentru noi. Dar nici nu aș vrea să plec cu gândul că fiecare meci o să fie câștigat pentru că fiecare meci diferă și totul ține de noi.
- Avem deja două victorii din două meciuri.
- Cred că sunt șanse destul de mari, dar chiar consider că totul depinde doar de noi. Pentru că noi suntem acolo și noi putem să facem să se îndeplinească acest lucru.
- Ce înseamnă pentru tine echipa națională și ce simți atunci când se cântă imnul?
- O mândrie, în primul rând, eu cred că fiecare fată sau fiecare sportiv și-ar dori la un moment dat să îmbrace acest tricou. Să-și reprezinte țara pe oriunde merge, să stea să i se cânte imnul. Sentimentul pe care îl simt e cel mai intens și e o emoție dusă la un nivel destul de mare. Nu sunt cuvinte mai multe de descris, emoții și mândrie.
„N-am niciun fotbalist român preferat!”. Detalii din vestiarul fetelor de la națională
- Ce crezi că va face România la EURO în Germania?
- Sunt convinsă că băieții o să iasă din grupe, apoi depinde de ei. Cred că am dovedit că am meritat să ne calificăm la acest turneu final și tot sufletul meu o să fie acolo, alături de ei. Cred că toată lumea își dorește să avem cele mai bune rezultate.
- Tu ai un fotbalist român preferat?
- Nu neapărat, adică susțin toți fotbaliștii. Dar nu, n-am niciun fotbalist român preferat.
- Revenind la fete, cum este într-un vestiar de fotbal feminin. Vă mai certați?
- Dacă vorbim strict de echipa națională, nu cred. Din punctul ăsta de vedere, la națională petrecem și mai puțin timp împreună. Nu au cum să apară acele divergențe. Poate acele neînțelegeri ar putea să apară la echipele de club, pentru că până la urmă suntem persoane diferite și poate nu ne înțelegem din anumite puncte de vedere. Cred că facem cumva să rezolvăm lucrurile astea cât mai repede, pentru că trebuie să funcționeze lucrurile. Nu cred că se întâmplă să fie o ceartă, ci doar o mică neînțelegere rezolvată cât de repede.
- Dar fetele sunt mai pudice decât băieții?
- Adică?
- Știm că băieții fac duș împreună.
- Ha, ha, ha! Nu! E același lucru. Nu e nimic schimbat.
„Mi-ar plăcea să mai joc fotbal după ce aș avea primul copil”
- În 2019, spuneai că obiectivele tale sunt să ajungi cu naționala la Euro, la un Mondial și să joci în Liga Campionilor. Acum cum e situația?
- Primul meu obiectiv este să ajung să câștig campionatul cu Politehnica Timișoara. Apoi să ajung să joc în Liga Campionilor, iar mai apoi să mă calific cu echipa națională și să joc la un turneu final. Cumva presărat între ce se întâmplă și cum o să decurgă lucrurile e și transferul în străinătate.
- Între timp, ai devenit femeie. Când te vedem la casa ta?
- Păi, la casa mea sunt. Ha, ha, ha! Da, bine, nu știu...
- Te măriți, Teo?
- Da, vreau să mărit, vă dați seama! Nu știu când o să se întâmple chestia asta. Nu am de unde să știu. Asta nu pe mine trebuie să mă întrebați.
- Când te vedem cu copii?
- N-aș vrea să se întâmple la o vârstă destul de înaintată. Adică mi-ar plăcea încă să mai joc fotbal după ce aș avea primul copil. Dar despre asta nu pot să dau, așa, o dată exactă, dar clar îmi doresc să-mi întemeiez și o familie. Tot timpul am spus chestia asta: atunci când voi termina cu fotbalul, mi-ar plăcea să am ceva de care să mă bucur. Vreau să mă gândesc și la viitor și la ce o să-mi aducă bucurie după ce o să iau decizia să renunț la fotbal.
„Mama și bunicile mele m-au inspirat în carieră”
- Lăsând la o parte viața personală, ce te vezi făcând după ce te vei retrage?
- Nu mi-ar plăcea să fiu antrenor. Mi-ar plăcea să rămân în domeniul sportului, dar clar nu antrenor!
- De ce?
- Pentru că nu știu cum aș sta la capitolul răbdare.
- Altceva ce ți-ai dori să faci?
- Eu merg și la cursuri de nutriție. Deci mi-ar plăcea să devin nutriționist și să ajut cât mai mulți sportivi, echipe de sportivi. În același timp, fac jurnalismul! Poate fac cumva și le îmbin sau poate îmi mai apare ceva, pentru că sunt o persoană care vrea să se dezvolte continuu. Poate o să-mi vină ideea că vreau să mai intru la o facultate și să mai învăț ceva. Niciodată nu cred că e destul sau prea mult să mai fac o facultate sau să mai fac alte cursuri pentru a mă dezvolta.
- Am ajuns la final. Spune-ne trei femei din viața ta care te-au inspirat în carieră, în viață, fie că le-ai cunoscut, fie că doar le-a admirat de la distanță.
- În primul rând, mama mea! Ea e cel mai mare exemplu. Apoi, bunicile mele, ele sunt femeile din viața mea care m-au învățat și m-au conturat, mai ales în primii primii ani de viață. Deci ele sunt cele trei femei care m-au inspirat pe mine.
La feminin cu TEODORA MELUȚĂ: „Nu datorită frumuseții am fost cea mai bună din România!” (episodul 5)
Citește și:
„Traduceri avem?” » Cum se comportă „Hagi” Luțu la cursurile de director sportiv: „E disperat!”
){kind=small}
